Să crezi sau nu în rugăciune?

rugaciune

Sunt la început de drum. Un drum pe care mi l-am ales după multă muncă și cam târziu, ca să zic așa.

Am deja sufletul zbuciumat și obosit, cu multe întrebări existențiale, dar sunt încrezătoare că în timp voi înțelege multe lucruri. Cum spuneam, sunt la început , învăț să îngrijesc oameni, să lupt pentru viața lor, să accept lucrurile pe care nu le vedem în viața de zi cu zi și pe care nici nu putem să ni le imaginăm.

Este joia Peștelui și primim o politraumă, o adolescentă lovită de mașină. O privesc și mi se strânge sufletul. Copilul meu are aceeași vârstă. Încerc să șterg din memorie acest gând, dar face ce face și-mi revine. Spaimele sufletului meu ies la suprafață, frica de moarte a celor dragi mă apasă.

Încep să mă rog, toți colegii mei se rugau pentru viața copilei. Toată lumea spera la o veste buna, oricât de mică ar fi fost. Mai erau câteva zile până la Paște și cu toții ne doream o minune.

Minunea nu a venit. A venit în schimb multă durere: durerea părinților, a medicilor care se simțeau neputincioși și durerea mea care s-a făcut enorma.

Trecuseră doua săptămâni de atunci, iar eu nu reușeam să mi revin. Eram într-o ceartă cumplită cu Dumnezeu, îl consideram nedrept, mai ales că povestea din spatele accidentului era stupidă. Am fost trimisă la psiholog cu care nu am avut un feed-back bun, iar starea mea era din ce în ce mai rea.

Am hotărât să încerc o mărturisire la preot. Nu eram prea încrezătoare, dar am zis că e bine să încerc. Săracul nu a înțeles mare lucru deoarece eu eram toată un plâns, dar ceva, ceva a înțeles. A început să mi citească o rugăciune, nu știu cât a durat, dar în timp ce citea plânsul meu înceta, iar zbuciumul meu se diminua. Când a terminat, mi-a dispărut și durerea din suflet.

Am plecat spre casa împăcată cu Dumnezeu, că noi suntem copii lui și el decide soarta fiecăruia dintre noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *